Copil

Miroase a amintiri vechi..
Perioada in care singura responsabilitate era sa ai mainile curate, in care adevarata noastra dilema se regasea in convorbirile celor mari ; cand cei din jur iti zambeau cand faceai un lucru bun fara ca macar tu sa stii ca ai facut acel ceva.
Toti aveam un scop comun si anume, joaca, iar orice neintelegere se rezolva cu urlete, o imbranceala.. si apoi o imbratisare.
Acel copil care era capabil sa se joace fara sa triseze, care stia ca bucuria este arma cea mai de pret si singura recompensa pe care si-o putea dori…Acel copil caruia ii era atat de greu sa accepte ceva ce nu poate intelege, dar care in urmatoarea clipa uita ce il macina.. Acel copil care realiza ca oamenii din jur nu ii sunt dusmani; sunt doar oameni. Acel copil care zambea si vedea ca in preajma sa i se zambeste..
Ar fi vrut sa nu vada niciodata diferenta dintre ceea ce este el si ceea ce ar trebui sa fie.
Detineam un destin de buzunar si credeam in inocenta ce il caracteriza.